Farmacia este, la modul general, știința și tehnica preparării și distribuirii medicamentelor. Colocvial, denumirea de farmacie face referire la locul unde se prepară și se vând medicamentele conform rețetelor medicale și normelor din farmacologie. Farmacistul are printre altele datoria de a explica cumpărătorului și efectele secundare nedorite ale medicamentului, ca și despre fenomenul de potențare a două preparate farmocologice[1].
Începuturile farmaciei sunt vechi. Atunci când prima persoană a extras sucul dintr-o frunză suculentă pentru a-l aplica pe o rană, această artă a început să fie practicată. Studiile paleofarmacologice atestă utilizarea plantelor medicinale încă din pre-istorie.
Tabletele cuneiforme sumeriene înregistrează prescripțiile medicamentelor. Cunoașterea farmacologică egipteană a fost înregistrată în diverse papirusuri, cum ar fi Papierul Ebers din 1550 î.Hr., și papirusul Edwin Smith din secolul al XVI-lea î.Hr.
În legenda greacă, Asclepius, zeul artei vindecătoare, i-a delegat lui Hygieia datoria de a-i obține tratamentele. Hygieia devenise, astfel, farmacist. În Egipt, preoții-medici erau împărțiți în două clase: cei care vizitau bolnavii și cei care rămâneau în temple pentru a pregăti tratamente pentru pacienți. În Grecia Antică, în opinia lui Edward Kremers și Glenn Sonnedecker,
înainte, în timpul și după timpul lui Hippocrates exista un grup de experți în plante medicinale. Probabil cel mai important reprezentant al acestor rhizotomoi a fost Diocleții din Carystus (secolul IV î.Hr.). El este considerat sursa tuturor tratatelor farmacoterapeutice grecești dintre timpul lui Theophrastus și Dioscorides.
Medicul grec Pedanius Dioscorides a scris o carte de cinci volume, De Materia Medica. A constituit baza multor texte medievale și a fost construită de mulți oameni de știință din Orientul Mijlociu în timpul epocii islamice de aur. Titlul a inventat termenul materia medica.
Cel mai vechi manual chinezesc despre materia medica este Shennong Bencao Jing (clasicul Herb-Root Classic al fermierului), datând din secolul I d.Hr. A fost compilat în timpul dinastiei Han și a fost atribuit Shennong-ului mitic. Literatura anterioară conținea liste de prescripții pentru anumite afecțiuni, exemplificate printr-un manuscris „Rețete pentru 52 de afecțiuni„, găsite în Mawangdui, sigilate în 168 î.Hr.
Cea mai veche și cunoscută compilație de substanțe medicinale din medicina tradițională indiană datează din secolul al III-lea sau al IV-lea dH) (atribuită lui Sushruta, care este înregistrat ca medic din secolul al VI-lea î.Hr.).
În Japonia, la sfârșitul perioadei Asuka (538-710) și începutul perioadei Nara (710-794), bărbații care au îndeplinit roluri similare cu cele ale farmaciștilor moderni au fost foarte respectați. Locul farmaciștilor în societate a fost definit în mod expres în Codul Taihō (701) și reluat în Codul Yōrō (718). Au fost stabilite poziții clasificate în instanța imperială pre-Heian iar această structură organizațională a rămas în mare parte intactă până la restaurarea Meiji (1868). În această ierarhie extrem de stabilă, farmaciștilor – și chiar asistenților farmacistului – li s-au atribuit un statut superior celorlalți activi în domenii legate de sănătate, cum ar fi medicii sau acupuncturistii. În curtea imperială, farmacistul era chiar plasat deasupra celor doi medici personali ai Împăratului.
În Grecia antică, Roma și în Evul Mediu în Europa, arta vindecării a cunoscut o separare între îndatoririle medicului și cele ale erborizatorului, care a furnizat medicului materiile prime din care să facă medicamente. Influența arabă în Europa în secolul al VIII-lea a adus însă practica unor sarcini separate pentru farmacist și medic. Tendința spre specializare a fost ulterior întărită de o lege adoptată de consiliul municipal din Bruges în 1683, care interzice medicilor să pregătească medicamente pentru pacienții lor. În America, Benjamin Franklin a făcut un pas esențial în menținerea celor două profesii separate atunci când a numit un medic în Spitalul din Pennsylvania.
Dezvoltarea industriei farmaceutice încă de la cel de-al doilea război mondial a dus la descoperirea și utilizarea de substanțe farmaceutice noi și eficiente. De asemenea, a schimbat rolul farmacistului. Domeniul de aplicare a compoziției extemporane a medicamentelor a fost mult diminuat și, odată cu aceasta, necesitatea aptitudinilor manipulatorii care au fost aplicate anterior de către farmacist la prepararea de pilule și poțiuni. Farmacistul continuă totuși să îndeplinească intențiile medicului curant prin furnizarea de consultanță și informații, prin formularea, stocarea și furnizarea de forme de dozare corecte și prin asigurarea eficacității și calității medicamentului distribuit sau furnizat.
